duminică, 9 noiembrie 2014

Despre oameni si sentimente

Sunt 2 tipuri de oameni în lume... Cei care nu dau doi bani pe sentimente, își bat joc de ele și de oamenii implicați, și ceilalți... Cei care pun totul în sentimente, în cuvinte... Nu există cale de mijloc, e una sau alta. Dacă ești din a doua categorie, știi cu ce "se mănâncă" aceste lucruri...



Îmi pare rău că sunt un distrugător de chef, de stare... Mai ales că devin o pacoste, sunt o otravă tocmai pentru persoana ce înseamnă cel mai mult pentru mine... E frustrant (puțin spus frustrant) să simți cum persoana care reprezintă totul pentru existența ta se distanțează de tine... Nu știu, mă pierd urât în toate... E groaznic când știi că ai întâlnit dragostea vieții și simți că paradisul se destramă ușor în fața ochilor tăi, fără a putea face ceva... Și mă simt aiurea pentru că EA mă cunoaște atât de bine (poate mai bine decât mă cunosc eu însumi), altfel poate că mă lăsa ușor când deveneam o pacoste pentru noi, nu să se chinuie atât de mult și să se consume...



Îmi pasă de ea mai mult decât de orice altceva, și vreau să o știu fericită, chiar dacă ecuația nu mă include și pe mine... Dureros de trist... Dar aș vrea să îmi dea cu "eject" când va simți asta, pentru că așa trebuie... Eu nu o voi putea lăsa vreodată, o ador... Ea nu m-ar lăsa pentru că ar crede că pot face multe tâmpenii (nu este așa, am promis că voi fi lângă ea o viață, nu pot încălca această promisiune...). M-a schimbat atât de mult în bine, de la fizic și până la caracter, și toți îmi spun că sunt mult mai fericit de când sunt cu ea, iar poate că unei despărțiri nu i-aș putea face față, întrucât oriunde mi-aș întoarce capul o văd pe ea... Pur și simplu. Sunt multe lucruri pe care încă nu le-am făcut împreună, altele pe care le-am făcut deja, și de care îmi voi aminti mereu ca părți din cea mai frumoasă perioadă a vieții mele...
Sunt momente în ultima vreme (mai mereu de fapt) când prețuiesc fiecare sărut de la ea ca și cum ar fi ultimul... Am sentimentul că se va întâmpla ceva și nu îmi va mai vorbi niciodată, chiar dacă știu că nu e genul, dar pur și simplu îi apreciez fiecare îmbrățișare, fiecare zâmbet pe care mi-l aruncă, fiecare gest tandru ca și cum ar fi ultimul... Pur și simplu o prețuiesc de fiecare dată când o văd, chiar dacă uneori nu știu să îi arăt asta...



De 3 luni, de când o cunosc, a însemnat pe rând, ceva, apoi mult, culminând la puțin timp cu totul, centrul Universului meu, cel mai întemeiat motiv pentru care mă trezesc dimineața și pentru care respir...


joi, 4 septembrie 2014

Ea, doar ea...

O iubesc. Iubesc ceea ce suntem, ce am fost și ce încercăm să fim. Aș putea spune clișeic că în fiecare zi mă îndragostesc de ea, sau că în fiecare zi o iubesc tot mai mult, dar nu se poate, pentru că deja nivelul maxim a fost atins și nu se poate mai mult de atât. Dar pur și simplu o iubesc. Felul ei de a fi, naturalețea în gesturi, frumusețea ei pe care din păcate o trece mult prea ușor cu vederea, zâmbetul ei, ce ar putea muta munții din loc și ar face și cel mai mare iceberg să se topească, inteligența cu care știe totul înainte ca eu să spun ceva, maniera de a gândi la fel (și ha, se spune că nu există telepatie sau suflete-pereche), telefoanele și mesajele, ce ar acoperi kilometri de cuvinte și sentimente, sau tachinările dintre noi, mereu atât de infantile față de cei din jur, dar nu și pentru noi, care fac parte din Universul nostru, înțeles numai și numai de noi.



O iubesc. Nu am nevoie de ani ca să știu asta sau să o spun, o știu, o simt, o spun tare și răspicat, dar și foarte des, ca să nu uite că cineva o iubește cu adevărat și ar face orice pentru ea, iar asta nu pentru că i-aș fi dator, ci pentru că pur și simplu ea este Universul meu, tot ceea ce conteaza. Pur și simplu o iubesc.

O iubesc. Felul în care încearcă să îmi poarte de grijă și culmea, chiar reușește de minunte, salvându-mă o dată, iar de atunci fiind alături de mine, ghidându-mi fiecare pas cu mare atenție pentru a nu călca din nou greșit, devenind din cea mai bună prietenă o iubită perfectă dar și îngerul meu păzitor, de care nu pot ascunde nimic. Întotdeauna va ști fără să spun ceva, ce lucruri au mers prost și ce manieră de a le rezolva putem pune în aplicare. Pur și simplu o iubesc.



O iubesc. De fapt nu... Gândindu-mă mai bine, o ador, este cea mai minunată persoană, una pe care nu aș vrea să o las să plece niciodată din viața mea... Nu mi-aș ierta-o niciodată dacă aș pierde o asemenea ființă mirifică, fiind ceva de neînlocuit, și probabil că nu aș vrea să continui viața fără ea. Pur și simplu O IUBESC...

marți, 2 septembrie 2014

Trist...

Viața este o călătorie nesfârșită către durere. Egalitățile nu se aplică aici, pentru că mereu după o fericire imensă vine o tristețe pe masură, dar viceversa niciodată. Trist... dar adevărat. 

Nu mai scrisesem de mult, pesemne am fost fericit, sau am avut o stare relativ bună. Iar după ce am avut parte de o fericire, trebuia să vină și cutremurul care să mă înghită... Cred că nimic nu este mai trist decât să te simți singur atunci când ești înconjurat de oameni, sau în alt caz, mai singur ca niciodată într-o relație... Trist...dar adevărat.

Toți am avut problemele noastre în relații, certuri, argumente și alte lucruri... Dar cred că cel mai dureros lucru din toate este când sentimentele îți sunt luate în glumă, te lovești de un zid, de o baricadă din partea celeilalte persoane, care îți întoarce absolut toate cuvintele împotriva ta și te rănește cu cele mai simple negații sau indiferențe... Trist...dar adevărat.

Când ai fost de atâtea ori pe marginea prăpastiei și ai scăpat miraculos de toate, când o dată te-ai și dus de bunăvoie către acea margine și 99% ai fost sigur că te arunci (1% a contat în condițiile în care o înmormântare în prima zi a anului nou, când toți sărbătoreau acest lucru, era un lucru pe care nu îl puteai oferi unei familii), era logic să alegi mult mai atent. Și totuși, niciodată nu știi acest lucru. Trist... dar adevărat.




Oricum, nu este bye, întrucât nu este încă un testament. Nervii nu mai sunt acolo, acum nu mai este nicio sărbătoare, deci nicium impediment. Trebuie să pornesc în căutarea jucăriilor ascuțite.

Iar pentru că nu sufăr de cancer (cea mai urâtă moarte posibilă), există variante alternative de rezolvare. Nu este trist, și nu voi comenta veridicitatea.




joi, 21 august 2014

Variabilele vieții

Variabilele vieții... Fututele variabile ale vieții. Se pare că orice aș face, nu pot scăpa de matematică atunci când vine vorba de sentimente. De matematica sufletului. Nu știu unde am ales greșit pe parcursul vieții, dar se pare că toate se adună la un moment dat încât te lasă fără suflu... Fiecare alegere din viața ta, fiecare variabilă își face resimțit efectul, iar fiecare greșeală te lovește din plin peste față și te lasă fără vlagă...

M-am gândit adesea cum ar fi fost dacă nu aș fi întâlnit-o... Probabil ar fi fost mult mai bine. Sigur, nu ar fi existat acum o persoană pe care să o detest în lume, dar poate nici cântecul preferat pe care l-am scris... Și totuși, dacă nu ar fi existat EA, sau dacă destinele noastre nu s-ar fi intersectat, acum eu nu aș mai fi fumat (n.r.: din cauza ei m-am apucat de fumat), și de asemenea să port o luptă interioară ce trebuia să mă distrugă aproape complet la început de an. Dar...



Și iar... Dacă nu aș fi fost la o întâlnire cu EA, poate că nu s-ar fi ajuns să o rănesc, fără să îmi greșească cu  absolut nimic, iar acum nu ar mai fi încă un lucru care să mă apese, sau să îmi molesteze conștiința. Nu aș fi revenit la țigări și poate aveam mai multe momente fericite decât triste în acea perioadă... Poate că aș fi dormit mai mult, nu aș fi avut atâtea lupte cu mine, fiecare dintre ele să fie pierdută în defavoarea argumentelor contrare...



Și încă o variabilă. Mă întreb cum ar fi fost viața din prezent dacă nu aș fi întâlnit-o atunci, sau mai bine spus oprit în acea zonă, pe EA, să schimbăm numerele de telefon, să vorbim de atunci zilnic... Ar fi fost mai simplu să mă afund singur în sentimentele mele și să mă las distrus de ele, dar acum trebuie să lupt pe două fronturi pentru a nu o distruge și pe EA, care vrea să rămână alături, chiar dacă eu nu merg acum decât într-o direcție, și nu, nu este cea în sus...




Idioatele de variabile ale vieții, aceste fluctuații spațio-temporale care se fac resimțite când te aștepți mai puțin și distrug tot ce ai clădit... Pentru că până la urmă, nu simți o melodie tristă până nu trăiești acel sentiment din cântec, nu înțelegi pe deplin o dramă până nu te identifici cu protagoniștii sau nu plângi citind o carte decât atunci când cunoști acea stare pe care personajele o experimentează, fiindu-ți atât de familiare acele lucruri...

Și ce este trist cu adevărat? Că aceste lucruri niciodată nu se sfârșesc, și nu există medicament pentru ele, nu au tratament... 

Uneori ar fi mai simplu ca totul să se termine...


joi, 7 august 2014

Persoanele din viața ta

Nu lăsa niciodată să plece o persoană din viața ta. Fie prieten, fie iubit sau un simplu amic, îi vei simți din plin lipsa. Cu toții am pierdut pe cineva, fie un prieten care s-a îndepărtat, sau chiar cineva pe care l-am iubit și ori a ales să dispară total din viața noastră, ori a rămas prin preajmă în calitate de prieten. Însă și cea din urmă situație tot pierdere se numește, o pierdere a sufletului nostru, a sentimentelor de la un moment dat. 
De partea opusă, poate că soarta s-a răzbunat pe noi pentru anumite greșeli din trecut și de aceea ne-a pus ca și judecători, ne-a încredințat puterea de a alege, ca să vedem cât de greu este... Și nu cred că suntem mulți care am ales bine, întrucât mereu avem momente de tristețe, frustrări interioare și ieșiri pe care nu le putem controla, alegem greșit, ne pare rău, dar nu mai putem schimba nimic... Oare câte persoane care au ținut la tine sincer au fost alungate chiar de persoana ta? De câte ori nu ne-am bătut joc de niște sentimente, alegând să rămânem doar prieteni cu cei care aveau niște intenții curate cu noi? Asta înseamnă să alungi o persoană din viața ta. Ei nu te vor răni înapoi, pentru că țin la tine indiferent de ceea ce ai face, dar nu vor avea altă alegere decât să te părăsească definitiv...



Și mereu vor apărea întrebările de genul "cum ar fi fost dacă?". Ei bine, nu vom ști asta niciodată, pentru că avem multe alegeri de făcut, iar fiecare ne influențează. Poți avea sentimente pentru X dar alegi să fii cu Y, iar apoi nu va merge, te vei simți prost, știai de la început că trebuia să fii cu X însă ea avea prieten, iar Z nu era o variantă prea accesibilă pentru tine... Exact. Viața este matematică, fiecare dintre noi calculează șansele când se implică într-o relație, chiar dacă putem greși enorm. Nu toți suntem făcuți să fim matematicieni, acest lucru este clar. În schimb, matematica vieții s-ar explica printr-o formulă extrem de simplă, pe înțelesul tuturor:





De aceea, dacă acum ai o viață mizerabilă, înseamnă că sigur ai ales foarte greșit. Dacă ești melancolic, trist uneori, îți lipsește cineva, chiar și fără să recunoști. Dar în schimb dacă ai remușcări uneori, noaptea nu ai somn sau nici nu vrei să dormi, înseamnă că ai rănit pe cineva, ai alungat-o din viața ta deși nu trebuia. Dar nu ai ce să faci, viața nu îți dă mereu a doua șansă.

duminică, 3 august 2014

5 Singur, dar nu chiar singur


Se așternuse liniștea. Deși fiecare era foarte cufundat în gândurile lui, Dan la versurile acelei piese, iar tânărul la acea fată pentru care a scris acel cântec, se părea că doar norii amenințări de ploaie ce păreau să revină peste micul oraș de la poalele Tâmpei avea să îi trezească pe cei doi. Dan a fost primul care a luat cuvântul, serios încurcat de această turnură neașteptată pe care au luat-o lucrurile:
"- Omule, eu trebuie să plec. Poate nu mă prinde ploaia până ajung în local."
"- Sigur. Mai vorbim și cu altă ocazie. Chiar mi-a părut bine să te văd."
"- Și mie. Data viitoare, poate reușim și să cântăm ceva."
"- Poate..."

Dan plecă imediat fără să se uite înapoi, grăbit de condițiile atmosferice. Tânărul rămase singur pe bancă, gândindu-se dacă să se întoarcă acasă ori să își găsească o altă ocupație, din moment ce somnul îi fusese deja sustras. Însă pe o asemenea vreme urâtă, ce puteai să faci?
Picăturile de ploaie ce cădeau necontenite aveau să aleagă pentru tânăr, căci rămânea un singur lucru de făcut în această circumstanță: să meargă într-un local și să piardă vremea. De foarte mult timp dorea să fie doar el, cu paharul de alcool în față și cu pachetul de țigări pe masă, nestingherit de nimeni... I se părea atât de fain să meargă singur, însă parcă această zi nu era cea mai potrivită pentru un asemenea lucru.



Neștiind exact la cine să apeleze, își aminti vag de o prietenă ce frecventa foarte des localurile, și probabil chiar și în acel moment se afla într-unul, astfel încât a ales să își încerce norocul. În timp ce își fuma țigara tastase repede un mesaj ce cuprindea un salut și o întrebare, apoi își continuă procesul de nicotinizare. Răspunsul nu se lăsă mult timp așteptat. Acea prietenă era într-un local, și chiar îl invitase din proprie inițiativă. 
Singurul lucru la care trebuia să aibă grijă tânărul erau sentimentele prietenei lui, întrucât avuseseră ceva lucruri în trecut care nu trebuiau reproduse...

Va urma

miercuri, 30 iulie 2014

4 Oare de ce?


Ultimul acord încă rezona cu putere după terminarea cântecului. Cred că niciodată nota La nu se simțise atât de profund, încât nu era deloc nevoie de un cuvânt care să descrie starea lucrurilor ce se întâmplaseră, ori a sentimentelor pierdute în van.
Dan încă nu spusese nimic, se gândea că în acel moment cuvintele nu își mai aveau rostul. Tânărul, în schimb, devenise și mai cufundat în gânduri. Dădu chitara deoparte și scoase pachetul de Marlboro, apoi își aprinse una. De fiecare dată când fuma devenea altcineva, un străin foarte sumbru, își pierdea orice urmă de veselie copilărească, nu rămânea decât un om foarte matur, îmbătrănit de problemele pe care le avea și pe care le aducea înapoi printr-un singur fum de țigară. Astfel încât tânărul luă poziția de apărare, fumând ca și cum era singur, într-un loc uitat de lume, și nu în centrul orașului.

Era deja în lumea lui. Dar nu în acea lume caldă pe care toți o doresc... Nu, nici pe departe. Era în acea lume moartă, lipsită de sentimente, în care nu exista decât durere. Se gândea la ea... după atâta timp, încă se gândea la ea. Probabil că nu o detesta așa de mult precum și-ar fi închipuit...

Ea... Era o fată foarte frumoasă, cu cei mai frumoși ochi, unii ce îți puteau însenina ziua chiar și atunci când nu voiai sau te aflai departe de fericire. Avea cel mai luminat zâmbet, cea mai curată privire, pentru că acel zâmbet cunoscuse din plin durerea, iar nimic nu este mai frumos decât o rază de lumină pe un cer întunecat de nori.
Sentimentele ei păreau într-adevăr curate, era genul de persoană în mâna căreia să îți lași întreaga viață, știai că va avea grijă de ea. Și el a făcut-o... Una din greșelile asupra căreia nu putea reveni, își încredințase întreg sufletul ei, se gândea că va fi responsabilă. Dar nu a fost... I-a lăsat inima lui, dar la prima ocazie aceasta i-a amanetat-o pe nimic.




Poate că exista o explicație, dar poate că nu... Nu înțelegea nici el concret unde s-a produs ruptura, când toate mergeau atât de bine... Știa ce simțea pentru ea, și-a pus tot sufletul în acea relație, ba chiar poate că împrumutase și de la Divinitate pentru a avea cu ce să completeze vidurile, sau locurile incomplete... Știa prin ce trecuse și ea, cu câte s-a luptat, ce piedici i-a pus și ei viața, cât de greu s-a ridicat... dar acum, întrebarea care poate niciodată nu îl va mai lăsa să doarmă noaptea cum trebuie: dacă ea avusese o viață atât de grea, DE CE A TREBUIT SĂ I-O FACĂ ȘI PE A LUI UN IAD?